Primesc, timp de mai bine de o lună, mesaje de la prieteni, care îmi spun că
cineva, chipurile în numele meu, răspândește tot felul de tâmpenii cu ajutorul
rețelei de socializare Facebook.
Persoana respectivă și-a permis să fure poze de pe contul meu personal de pe
aceeași retea și postează în veselie tot felul de neadevăruri în numele meu. Din
păcate, aceste neadevăruri au fost transformate în „dogme” de către Dieceza de
Iași (nu știu cine sunt principalii actori al acestui joc murdar) și
propovăduiesc aceasta imagine ori de câte ori au ocazia. Precizez aici, că nu
am nicio legătură cu acest cont de Facebook
și îmi exprim dezgustul total, nu doar față de cele postate, ci mai ales față
de actul în sine.
Cât privesc neadăvărurile care circulă în ultimul timp prin Dieceza de Iași și
prin România, doresc să iau o poziție oficială și să dezmint zvonurile care au
ajuns până la urechile prietenilor, cunoscuților și familiei mele.
Doresc să clarific încă de la începutul acestei scrisori, că sunt unul dintre
cei care colaborează la redactarea blogului jurnalul
unui sacerdot. Faptul că am colaborat la realizarea anumitor articole, nu
mă face obligatoriu și automat administratorul blogului respectiv. Știind bine
cât de rigidă este Biserica în privința „dreptului la exprimare”, am acceptat să-l
susțin pe cel care se află în spatele blogului de mai sus, cu intenția de a
face cât mai posibil anonimatul său. A fost un pas înțelept, devreme ce, odată
cu descoperirea IP-ului meu, am văzut cu toții de ce sunt în stare unii
„păstori” ai Diecezei și mai ales cum ar fi arătat reacțiile acestora dacă se
descoperea adevărata persoană care a inițiat acel blog. Încă odată, a ieșit la
iveală incapacitatea diecezei de a face față criticii (după parerea mea relativ
pozitivă), incapacitate dovedită în cazul elevului Liceului Catolic din
București, a „aventurii” Cathedral Plaza, a plimbării icoanei de la Cacica prin
Dieceză etc.
M-aș fi așteptat mai mult la o reacție critică din partea diecezei cu privire
la cele postate pe blogul respectiv și nu la atacuri repetate la adresa celor
care au „colaborat cu diavolul”. Faptul că unii slujitorii ai Bisericii s-au
ocupat mai mult cu vânătoarea și descoperirea anonimului sacerdot și nu și-au pierdut vremea cu cele scrise în
articolele respective, ne arată intenția ce se ascunde în spatele acestui
efort: descoperirea trădătorului și
punerea lui într-o lumină negativă pentru a afecta în acest mod credibilitatea
celor scrise pe blog, după un refren bine cunoscut („tu ne critici pe noi? Tu
care ai făcut asta și asta și ai spus asta și asta?”).
Doresc să mă exprim acum cu privire la
neadevărurile care au fost aruncate în stânga și în dreapta de anumiți
slujitori ai Bisericii, slujitori care, cum au aflat că eu m-aș afla în spatele
acelui blog, au luat imediat legătura cu rudele și apropiații mei și s-au
interesat de „drumul” meu după plecarea din seminar. După ce am aflat că
anumite persoane s-au informat cu privire la trecutul meu, am încercat să iau personal
legătura cu ei și să le trasmit informații „de mâna I”, însă nu am primit
niciun răspuns, fapt care m-a făcut să trag anumite concluzii.
Oare aceasta să fie atitudinea corecta a
Bisericii? Probabil că da. Totul începe de la actualul paroh de Dofteana. Cu
ceva timp în urmă (cred că 2 ani), i-am trimis parohului o scrisoare în care ii
ceream să fiu scos de pe lista enoriașilor săi, scrisoare care explică în cele
mai mici detalii decizia mea. Nu am primit niciun răspuns la această scrisoare,
insă probabil parohul nu a făcut altceva decât să urmeze atitudinea diecezei
din care face parte: în loc de a lupta pentru un copil al ei, încercând să mă
înțeleagă, fără să mă judece și să mă asigure de rugăciunea și de suportul său
spiritual, mi-a întors pur și simplu spatele și a ales soluția indiferenței.
Cum rămâne cu Păstorul cel Bun?! Câtă vreme ai cele 99 de oi, ai lapte de
ajuns, nu?
Însă această atitudine nu a fost de ajuns, nu! Un altul s-a gândit că cea mai
bună soluție nu e cea a indiferenței, ci cea a denigrării persoanei, a
anatemizării sufletului meu, atacând orice îmi este mai drag, fără
posibilitatea de a mă apăra, fără a verifica și reflecta informațiile primite
de la terțe persoane, fără a vedea și reflecta critica făcută în articolele
redactate sau inspirate de mine, fără a analiza lacunele sistemului de formare
a viitorilor candidați la preoție. NU! E mult mai ușor să te folosești de
referințele primite de la persoane care mă cunosc doar superficial și să le
transformi în mod triumfal într-un atac direct la persoană, aruncând cu noroi
în mine. Se pare că diecezei îi este mult mai ușor să se concentreze pe lovirea
în cel care face critica și nu în încercarea de a lupta spiritual pentru
persoana respectivă.
Jurnalul unui sacerdot mi-a spus că Biserica vrea să mă salveze,
însă totul depinde de mine. Ce anume depinde de mine? A depins de mine
răspunsul parohului la scrisoarea trimisă, răspuns care nu a mai venit? Depinde
acum de mine propagarea de neadevăruri cu privire la drumul meu vocațional?
Depind de mine atacurile făcute de slujitorii sai? Depind de mine jignirile
aduse familiei mele? Depinde de mine reducerea mea sub cuvântul „sectă”,
„căruțaș”, „Golum” sau mai știu eu ce? Depinde de mine abuzul fotografiilor
personale? Depinde de mine... și lista ar putea continua. Întrebând de ce sunt
luat în batjocură, mi s-a dat un răspuns în sensul legii talionului: „Nu uita
ca tu ai inceput sa-ti bati joc de altii! Vezi cum e sasi bata joc cineva de
tine?” (citat luat direct dintr-un mesaj primit zilele acestea). Frumoasă
justificare din partea unuia care îl slujește pe Cel care cândva a spus „iar
cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”! Da, depinde de
mine dacă doresc să mă mântuiesc, depinde de mine ce cale urmez s.a.m.d.
Defăimarea și ponegrirea persoanei mele nu depinde de mine!
Cât privește drumul meu vocațional: după examenul
de bacalaureat am făcut o gafă nedemnă de un seminarist și am acceptat
„pedeapsa” acelui an vocațional. Nu am luat-o în nume de rău, chiar dacă
justificarea acestei decizii a fost însoțită de „oricum, sigur te-ai fofilat
bine înainte; așa că bucură-te că te lăsăm la Iași!”. De la Institutul Teologic
nu am fost dat afară, ci a fost decizia mea personală, decizie luată împreună
cu spiritualul meu. Rectorul de atunci chiar m-a surprins în mod plăcut prin
încercarea sa de a mă convinge să rămân în institut, fără a judeca trecutul
meu. Am plecat la Misionarii Verbiți convins de vocația mea misionară, convins
de pornirea interioară de a duce mai departe la alte popoare Vestea cea Bună. Alte
motive de ordin personal (cum ar fi cele întâlnite în unele articole inspirate
de experiența mea pe blogul anonim) au jucat doar un rol secundar. Cei patru
ani petrecuți la verbiți m-au ajutat să mă debarasez de dubla moralitate
dobândită în cele două seminarii diecezane și mi-au dat șansa să mă pot
concentra asupra vocației și a formării mele intelectuale. După trei ani de
meditație și studiu, am ajuns la concluzia că nu am această chemare la viața
consacrată și am părăsit mănăstirea cu puțin timp înainte de a intra în
noviciat. Am plecat la scurt timp în Germania, unde am frecventat timp de un an
o parohie catolică din Bavaria. Deoarece nu sunt o persoana care să accepte tot
ceea ce i se povestește fără a-și pune singur anumite întrebări, am început să caut
răspunsul la anumite întrebări în timpul deselor întâlniri făcute de anumite
grupuri creștine (catolice și protestante) de studenți. După ceva timp, am
ajuns la concluzia că nu mai pot rămâne în Biserica Catolică din cauza
convingerilor pe care mi le-am format. Drept urmare, i-am scris parohului din
Dofteana o scrisoare, fapt relatat mai sus. În acel timp, am frecventat o
comunitate de rit baptist din același oraș, fapt care nu a durat prea mult,
intrând într-o criză cu privire la trăirea credinței într-o comunitate,
indiferent de apartenența ei. În acest moment mă consider agnostic și doresc să
nu am nimic de-a face cu Biserica, indiferent de denominația sau culoarea ei!
La sfârșitul acestei scrisori, aș vrea să vă asigur că nu am nevoie de brațele
voastre deschise, că nu am nevoie de scuzele voastre și că nu mai aștept niciun
răspuns de la voi. Am așteptat o reacție de la voi și se pare că am avut
așteptări prea mari. În locul unui răspuns creștinesc am primit unul cu valențe
talionare: am fost luat în râs, am fost ponegrit, atacat, afurisit etc. Dacă
acestea sunt valorile creștine pe care le predicați duminică de duminică,
atunci sper ca în viitor să îmi pot ține familia departe de această hazna infestată.
Am dorit prin această scrisoare să dezmint anumite zvonuri cu privire la
persoana mea și la drumul meu vocațional. Țin să menționez că voi încuraja pe
viitor asemenea inițiative precum blogul jurnalul
unui sacerdot și voi rămâne prieten al adevărului, indiferent de anonimatul
pe care unii doresc să și-l asume și voi susține orice întreprindere de a
semnala abuzuri împotriva drepturilor omului. Îmi asum întreaga
responsabilitate pentru această scrisoare.